Să schimbi antrenorul sau să te reinventezi: intersezonul, ora alegerilor
Fiecare final de sezon deschide un șantier discret, dar decisiv: cel al alegerilor strategice. Interssezonul, scurtă paranteză într-un calendar saturat, devine singurul moment în care jucătorii își pot analiza anul, își pot evalua anturajul și își pot ajusta stafful.
Unii aleg să rupă un ciclu aflat în pierdere de viteză, alții preferă să-și păstreze baza, adăugând în același timp prospețime sau modernizându-și metodele. Într-un tenis mai solicitant ca niciodată, capacitatea de a te reorganiza în plin intersezon a devenit o necesitate.
DE CE SĂ SCHIMBI ANTRENORUL ÎN TIMPUL INTERSEZONULUI?
Cu aproximativ șase săptămâni de pauză înainte de startul noului sezon, jucătorii trebuie să găsească echilibrul corect între recuperare, participarea la meciuri demonstrative și muncă de fond. Această perioadă este consacrată și consolidării fizice, precum și dezvoltării unor noi axe tehnice și tactice.
Tocmai aceste ultime elemente se pot dovedi decisive în pregătire, fie pentru a surprinde adversarii, fie pentru a dezvolta un sector de joc precis sau pentru a adopta o altă abordare mentală.
Într-un context în care calendarele ATP și WTA sunt din ce în ce mai încărcate, fereastra pentru a opera schimbări în profunzime rămâne extrem de limitată. Iar schimbarea antrenorului în plin sezon se dovedește o alegere mereu delicată, uneori chiar contraproductivă.
Intersezonul apare astfel ca oportunitatea perfectă pentru ca jucătorii să-și curețe stafful sau să-l întărească. În decembrie pot munci fără presiunea imediată a rezultatelor, pot pune bazele unui nou proiect și pot începe un ciclu complet de pregătire fizică și tehnică.
Motive sportive evidente
La finalul unui sezon lung de unsprezece luni, jucătorii și jucătoarele își trec anul prin sită. Clasamentul nu minte niciodată: stagnarea, reculul sau incapacitatea de a depăși un prag sunt suficiente pentru a naște îndoiala. Eliminările timpurii, eșecurile în marile momente și înfrângerile repetate împotriva aceluiași tip de adversar sunt semnale care împing spre căutarea unui nou punct de vedere.
În acest context, antrenorul, pivotul proiectului sportiv, este logic repus în discuție. Fenomenul este accentuat de evoluția tenisului: intensitate fizică sporită, adaptare rapidă la suprafețe, importanța de a dispune de arme decisive pentru a rivaliza cu cei mai buni.
Unii jucători consideră atunci că au atins un plafon tehnic sau tactic cu stafful actual.
Frances Tiafoe ilustrează perfect această logică. În octombrie 2025, la apropierea intersezonului, americanul decide să se despartă de David Witt.
În ciuda unui sfert de finală la Roland-Garros, ambițiile lui rămăseseră mai mari la scara întregului sezon. „Voiam să iau un nou start, să ies din zona mea de confort”, explica el, asumându-și dorința de ruptură înainte de a începe un nou ciclu.Schimbarea poate fi legată și de motive umane. Relația dintre un jucător și antrenorul său este una dintre cele mai intense din sport: călătorii, antrenamente zilnice, presiune permanentă, gestionarea momentelor forte și a crizelor. Pe termen lung, această apropiere se poate uza.
O vorbă care trece mai greu, o încredere care se erodează sau o rutină care se instalează pot fi suficiente pentru a fragiliza un duo.
Intersezonul oferă atunci un timp de recul prețios. Fără competiții oficiale, jucătorii dispun de timpul necesar pentru a analiza dinamica staffului lor. Deseori, în această paranteză apare evidența: relația nu mai funcționează ca înainte.
Când nevoia de nou devine prea puternică, intersezonul devine momentul ideal pentru a porni de la zero. Atunci se produc rupturile cele mai clare, cele care redefinesc un proiect sportiv și, uneori, o carieră.
SCHIMBĂRILE MAJORE OPERATE ÎN TIMPUL INTERSEZONULUI
În istoria recentă a tenisului, unele intersezoane au marcat un adevărat punct de cotitură în cariera unor jucători și jucătoare de prim-plan.
Adesea, în această perioadă de tranziție, departe de presiunea turneelor, se nasc cele mai decisive alegeri: un nou antrenor, o nouă metodă sau o schimbare de filosofie de joc.
Djokovic–Becker, un pariu mai mult decât câștigător
În 2013, cu o săptămână înainte de Crăciun, Novak Djokovic lovește puternic anunțând sosirea lui Boris Becker ca antrenor principal. Vestea surprinde întreg circuitul: germanul, de șase ori câștigător de Grand Slam, nu mai antrenase niciodată la cel mai înalt nivel.
Djokovic este însă categoric: „Boris va fi antrenorul nr. 1.” Becker preia astfel rolul principal în detrimentul lui Marian Vajda, mentorul său istoric, care rămâne în staff, dar cu un rol diminuat.
La acea vreme, sârbul venea după un sezon frustrant: Nadal îi fură locul de nr. 1 mondial și îl învinge la Roland-Garros, apoi în finala de la US Open, iar Andy Murray câștigă în fața lui la Wimbledon. Djokovic simte nevoia unui punct de vedere exterior, a unei voci noi capabile să-l împingă mental în momentele decisive.
Pariul se dovedește câștigător. Între 2014 și 2016, sârbul domină circuitul: șase titluri de Grand Slam, paisprezece Masters 1000 și două sezoane încheiate pe locul de nr. 1 mondial. Își completează, de asemenea, Career Grand Slam în 2016, câștigând Roland-Garros.
Intersezonul 2013 va rămâne ca un viraj major în cariera sa, momentul în care Djokovic a ales exigența absolută. Alături de Becker, își redefinește raportul cu presiunea și intră într-una dintre cele mai impresionante perioade de dominație din istoria tenisului modern.
Cu Lendl, Murray a intrat în cercul celor mari
În decembrie 2011, Andy Murray operează la rândul său un punct de cotitură decisiv. După un sezon solid, dar marcat de ocazii ratate, știe că îi mai lipsește un nivel pentru a face parte din cei mai mari campioni. Apelează atunci la Ivan Lendl, fost nr. 1 mondial și câștigător a opt Grand Slamuri, al cărui parcurs seamănă cu al lui: mai multe finale pierdute înainte de glorie.
Rezultatul este imediat. Sub influența lui Lendl, Murray câștigă în agresivitate, constanță și, mai ales, forță mentală. În 2012, câștigă aurul olimpic, apoi primul său Grand Slam la US Open, înainte de a triumfa la Wimbledon în 2013.
Intersezonul 2011 va rămâne astfel momentul în care și-a dat mijloacele de a intra durabil în cercul campionilor capabili să-i învingă pe Federer, Nadal sau Djokovic.
Cahill a propulsat-o pe Halep spre vârf
În iarna lui 2015, Simona Halep decide să-și încredințeze viitorul sportiv lui Darren Cahill, figură respectată în circuit și fin strateg. Românca își caută un staff capabil să o ajute să-și facă jocul să evolueze.
Sub îndrumarea lui Cahill, Halep câștigă în agresivitate, deplasare și claritate tactică. Antrenorul australian, care îi văzuse tot potențialul, o ajută să cucerească locul 1 mondial în 2017, apoi, în 2018, primul său titlu de Grand Slam la Roland-Garros.
Dacă unele intersezoane dau naștere unor duo-uri istorice care transformă o carieră, altele arată că schimbarea antrenorului rămâne un pariu, uneori riscant. Abordări incompatibile, așteptări prea mari, rezultate slabe: unele alegeri menite să relanseze o dinamică ajung, dimpotrivă, să o slăbească.
PARIURILE PIERDUTE ALE INTERSEZONULUI
Pentru a vedea câteva eșecuri declanșate în intersezon, este suficient să ne întoarcem la 2024.
În timp ce Jannik Sinner se instalase în vârful clasamentului, Novak Djokovic, 37 de ani, caută soluții pentru a recâștiga avantajul asupra italianului – și asupra lui Carlos Alcaraz – încă din sezonul următor.
În noiembrie, sârbul produce surpriza: anunță sosirea lui Andy Murray, proaspăt retras, ca nou antrenor. Ideea face senzație: doi foști rivali uniți într-un proiect comun, o complicitate tehnică moștenită din duelurile lor și speranța că un punct de vedere exterior inedit îl va relansa pe Djokovic. Dar Murray nu mai antrenase niciodată, iar așteptările devin rapid disproporționate.
Realitatea îi ajunge rapid din urmă. Cinci luni mai târziu, colaborarea se încheie după o serie de rezultate dezamăgitoare: abandon în semifinale la Australian Open, eliminări timpurii la Doha, Indian Wells, Monte-Carlo și Madrid. Doar finala atinsă la Miami mai îndulcește bilanțul.
Murray va rezuma el însuși acest test eșuat: „Sunt mulțumit că am făcut-o, am fost pe deplin implicat. Dar sunt dezamăgit că nu am obținut rezultatele pe care le speram pentru el.”
Rybakina – Ivanisevic, o ruptură expres
La feminin, Elena Rybakina, campioană la Wimbledon în 2022, decide să pornească de la zero după un sezon 2024 dificil. Se desparte de Stefano Vukov, fragilizat de acuzații de hărțuire, și mizează pe un nume prestigios pentru a-și relansa traiectoria: Goran Ivanisevic, campion devenit antrenor de elită după cinci ani fructuoși alături de Novak Djokovic.
Pariul entuziasmează imediat: cu puterea și serviciul ei, mulți o văd pe Rybakina redevenind o candidată majoră la titlurile de Grand Slam. Unii, precum Alex Corretja, o văd chiar încheind anul pe locul 1.
Dar idila se întrerupe brusc. La abia două luni de la începutul colaborării, kazaha și croatul pun capăt asocierii lor. Ivanisevic va evoca sobru probleme extra-sportive și imposibilitatea de a continua în condiții pe care nu le controla:
„S-au întâmplat lucruri în afara terenului. Nu aveam niciun control asupra lor. La un moment dat, am înțeles că cea mai bună decizie era să plec. Nu voiam să fiu amestecat în toate astea.”Într-un sport în care uneori schimbi antrenorul mai repede decât racheta, unii preferă o altă cale: să-și păstreze antrenorul principal ajustând în același timp tot ce îl înconjoară. Nu mai este vorba să schimbi totul, ci să optimizezi o structură care funcționează deja, să o faci mai performantă și mai durabilă.
De multe ori, constatarea este simplă: relația centrală rămâne solidă, dar are nevoie de reîmprospătare. După ani de colaborare, chiar și cele mai eficiente duo-uri simt interesul de a adăuga o expertiză, de a împărți povara mentală sau de a aporta un punct de vedere exterior.
Fără competiție și cu un adevărat timp de reflecție, intersezonul devine astfel momentul ideal pentru a rafina organizația, mai degrabă decât a o reconstrui. O abordare care seduce din ce în ce mai mulți campioni, preocupați să mențină continuitatea injectând totodată prospețime.
„A avea o a doua voce este esențial”
În 2024, Carlos Alcaraz profită de intersezon pentru a-și ajusta organizarea echipei. Fără să-și atingă pilonul principal, Juan Carlos Ferrero, aduce o a doua voce: Samuel López. Acesta explică atunci logica redistribuirii rolurilor:
„Anii petrecuți împreună, călătoriile și tensiunile se acumulează. Multe responsabilități apasă pe umerii antrenorului. A avea o a doua voce este esențial: este o nouă figură capabilă să aducă prospețime.”
O alegere care dă roade. În 2025, Alcaraz semnează un sezon excepțional (nr. 1 mondial, două Grand Slamuri, opt titluri), susținut de o organizare echilibrată: López prelua ștafeta când Ferrero avea nevoie să respire, înainte ca duo-ul să se reformeze pentru marile momente.
Dar această strategie nu este nouă. În 2013, Roger Federer adoptase deja acest model, integrându-l pe Stefan Edberg alături de Severin Lüthi. „Ne înțelegem foarte bine”, explica atunci elvețianul, care îl vedea în Edberg mai degrabă un aport de expertiză decât o schimbare structurală.
Modernizarea staffului: știință, date și pregătire fizică în centrul intersezonului
Intersezonul este și momentul ideal pentru a moderniza un staff și a-l adapta exigențelor tenisului actual.
Dacă antrenorul principal rămâne pivotul, performanța se bazează de acum pe o echipă lărgită: analiști video, specialiști în date, preparatori fizici, kinetoterapeuți sau psihologi. Obiectivul este clar: optimizarea fiecărui detaliu într-un sport în care marjele sunt infime.
Fără competiție, jucătorii pot, în sfârșit, integra noi instrumente și construi o adevărată bază fizică. Într-o perioadă în care tenisul devine mai exploziv și mai solicitant, pregătirea este încredințată unor experți capabili să construiască blocuri de muncă grele, limitând în același timp riscurile de accidentare.
Emma Răducanu a făcut din acest aspect un ax major în vederea sezonului 2026. Câștigătoarea US Open 2021 a recrutat o nouă preparatoare fizică, Emma Stewart, pentru a-și regăsi o condiție ireproșabilă și a reveni durabil la cel mai înalt nivel.
Alegerile câștigătoare ale lui Sabalenka
Aryna Sabalenka a anticipat această evoluție cu mult înaintea celorlalți. Încă din intersezonul 2021, când tocmai urcase pe locul 2 mondial, belarusa l-a integrat în echipa ei pe specialistul în date Shane Liyanage, însărcinat să-i analizeze jocul și pe cel al adversarelor. O muncă invizibilă, dar esențială în ascensiunea ei.
Apoi, în 2022, confruntată cu un serviciu deficitar (428 duble greșeli într-un sezon), Sabalenka a apelat la expertul în biomecanică Gavin MacMillan, care a ajutat-o să-și reconstruiască gestica în profunzime.
Rezultatul: o transformare tehnică majoră, considerată astăzi unul dintre momentele de cotitură decisive ale carierei sale.
Datorită acestor alegeri operate în intersezoane, Sabalenka s-a impus treptat ca una dintre cele mai complete jucătoare ale circuitului, cvadruplă câștigătoare de Grand Slam și confortabil instalată în vârful clasamentului WTA.
INTERSEZONUL, OGLINDĂ A AMBIȚIILOR ȘI A DESTINULUI UNUI SEZON
Perioadă de odihnă, intersezonul este și momentul în care jucătorii iau decizii cruciale pentru viitorul lor. În aceste săptămâni departe de terenuri și de media ei trasează contururile sezonului care urmează, ce poate fi încununat de succes sau marcat de deziluzie, în funcție de alegerile făcute.
Schimbarea antrenorului, modernizarea echipei sau adăugarea unei noi expertize devin pârghii decisive pentru a aborda sezonul următor cu ambiție și eficiență.
Să schimbi antrenorul sau să te reinventezi: intersezonul, ora alegerilor 
Rafa Nadal Academy: un model de expertiză și profesionalism pentru viitoarele staruri ale tenisului 
Cupa Davis: între reforme, critici și cultură națională 
Când starurile tenisului schimbă terenul: de la Noah cântăreț, la Safin deputat, un alt meci, cel al reconversiei