Cupa Davis: între reforme, critici și cultură națională
Cupa Davis, competiție mitică de tenis creată în 1900, nu opunea în primele patru ani de existență decât Statele Unite și Marea Britanie. Ea s‑a deschis treptat altor națiuni, mai întâi Belgiei, Franței, Austro‑Ungariei și Australaziei (echipă a Australiei și Noii Zeelande).
A cunoscut diverse evoluții de‑a lungul timpului, odată cu apariția unui Grup Mondial în anii 1980 și cu deschiderea de astăzi către 159 de națiuni.
Din păcate, începând cu anii 2010, competiția traversează puternice turbulențe. Este din ce în ce mai ignorată de marii jucători, care nu mai ezită să o sară din program, privilegiindu‑și cariera la simplu, într‑un calendar deja suficient de încărcat.
O reformă care stârnește mari controverse
Propuneri de reformă au apărut până la noul format din 2019: sfârșitul meciurilor în cinci seturi și apariția unei faze finale pe teren neutru, la sfârșit de an, pe durata unei săptămâni.
Totuși, această reformă este departe de a fi pe placul tuturor actorilor din tenis, în special al celor proveniți din țări cu o frumoasă istorie în această competiție.
Yannick Noah, căpitanul echipei Franței de Cupa Davis în 2018, când reforma tocmai fusese votată, declara: « Această măsură este prea radicală și va ucide, în opinia mea, sufletul și însăși esența Cupei Davis.
« Banii decid »
Pentru mine va fi un fel de circ. Conducătorii au fost obligați să ia o decizie radicală pentru că unii jucători au uitat istoria Cupei Davis. Atunci când numărul nostru 1 spune că prioritatea lui este Cupa Davis, acesta este spiritul care ar fi permis salvarea probei așa cum era.
Din momentul în care unii jucători preferă să joace meciuri demonstrative sau competiții cu o remunerație mai mare, este alegerea lor. Cupa Davis are de suferit. Banii decid. »
Dar, deși toate aceste schimbări provoacă durere în inimile majorității actorilor din tenis, o cultură a Cupei Davis persistă, între amintiri frumoase pentru foștii jucători și dorința de a perpetua dragostea pentru această competiție pe echipe, atât de specială într‑un sport individual.
CUPA DAVIS CA VECTOR AL MÂNDRIEI NAȚIONALE
Pentru un sportiv de înalt nivel, să reprezinte țara sa este foarte adesea o mare onoare. În tenis, înseamnă și confirmarea speranțelor pe care Federația și le‑a pus în el.
Un jucător se poate transcende și în Cupa Davis pentru că simte o formă de datorie morală față de țara lui.
Încă din primii ani, mulți au beneficiat de sprijinul concret al Federației lor: ajutor financiar pentru a călători la turneele de juniori, acces la infrastructuri moderne, antrenori naționali, stagii, asistență medicală… Toate acestea reprezintă o investiție importantă care a contribuit la transformarea lor în profesioniști.
În schimb, Cupa Davis devine un moment privilegiat pentru a da ceva înapoi națiunii care i‑a susținut. Pentru unii, să joace sub culorile țării lor înseamnă să onoreze această traiectorie, să le mulțumească celor care au crezut în ei și să apere un sistem care le‑a oferit mijloacele de a atinge nivelul înalt.
Un spirit colectiv într‑un sport individual
Cupa Davis oferă emoții pe care un jucător nu le poate trăi în turneele obișnuite. John Millman, care totuși îl învinsese pe Roger Federer la US Open 2018 pentru a se califica în sferturile de finală și a-l înfrunta pe Novak Djokovic, a preferat să evoce amintirile sale în Cupa Davis ca fiind momentele preferate ale carierei sale.
În ianuarie 2025, el declara într‑un interviu exclusiv pentru TennisTemple: « Chiar dacă a fost o amintire cu adevărat specială să‑l bat pe Roger în turul patru la US Open 2018, pentru mine, cele mai speciale momente sunt de fapt acelea în care am putut să‑mi reprezint țara. Am avut șansa să particip la două Jocuri Olimpice, la Rio și la Tokyo. Ador acele momente și, de asemenea, Cupa Davis.
« Preferam momentele în care îmi reprezentam țara »
Am fost foarte onorat și încântat să fac parte din această echipă. Să‑l am ca căpitan pe un idol precum Lleyton Hewitt a fost extrem de special pentru mine. Și chiar creezi legături cu ceilalți jucători australieni de tenis în acele săptămâni. Pentru mine, cele mai speciale momente sunt poate acelea în care am putut să reprezint țara, dar este evident că să‑l înving pe Roger la US Open a fost o realizare uriașă, pentru că este unul dintre cei mai mari jucători din toate timpurile, pe o scenă atât de importantă. A fost un moment palpitant pentru mine, însă preferam meciurile în care îmi reprezentam țara.
Și cred că este ceva unic atunci când ești jucător de tenis australian: te bazezi cu adevărat pe aceste relații cu ceilalți jucători australieni. Așa cum am mai spus, petrecem atât de mult timp departe de casă încât devenim foarte apropiați de ei. De aceea ajungem să fim într‑o echipă cu jucători cu care am legat relații foarte strânse. »
« Cupa Davis înseamnă totul pentru mine »
Așa cum subliniază Millman, Cupa Davis are un loc foarte aparte în inima australienilor. Alex de Minaur iubește de asemenea această competiție, având numărul 109 tatuat deasupra pectoralului stâng. Un număr cu o semnificație foarte specială pentru el, deoarece este al 109‑lea jucător australian care își reprezintă țara în Cupa Davis. În 2019, într‑o declarație preluată de L’Équipe, spunea: « Este singurul tatuaj pe care îl voi purta vreodată. Cupa Davis înseamnă totul pentru mine, de aceea mi l‑am făcut chiar deasupra inimii. »
Cu o populație de aproximativ 27 de milioane de locuitori, Australia a câștigat de 28 de ori Cupa Davis. Este o țară care a dat numeroși mari jucători de tenis, precum Rod Laver, Roy Emerson sau, mai recent, Lleyton Hewitt.
Jucătorii australieni au adesea legături deosebit de puternice între ei, lucru datorat în mare parte geografiei țării lor, așa cum a explicat Millman. Australia este izolată de restul lumii tenisului, iar aproape toate turneele importante se joacă la zeci de ore de zbor de casă.
Încă din categoriile de juniori ei călătoresc împreună, împart aceleași zboruri interminabile, aceleași turnee îndepărtate și aceleași perioade de adaptare. Această situație creează în mod natural o solidaritate: se strâng laolaltă, se susțin și formează un nucleu unit pentru a face față depărtării. Această camaraderie forjează o adevărată cultură de grup, care se regăsește apoi în Cupa Davis, unde australienii dau adesea impresia că sunt mai mult decât o echipă.
Moștenirea franceză în fața reformei
În Franța, cultura Cupei Davis este de asemenea foarte puternică. Jucătorii sunt obișnuiți să joace în echipă, în special prin intermediul intercluburilor. Titlul obținut la Melbourne în 2001 în fața Australiei lui Lleyton Hewitt este încă prezent în memoria multor francezi îndrăgostiți de tenis. Arnaud Clément, membru al echipei la acea vreme, declara: « Seara de la Melbourne, după victoria noastră din 2001, va rămâne cea mai frumoasă din viața mea de sportiv ».
Reforma Cupei Davis, votată în 2018, a făcut de asemenea obiectul numeroaselor critici în acea perioadă.
Totuși, președintele de atunci al Federației Franceze de Tenis, Bernard Giudicelli, susținea această reformă. Pentru el, o întoarcere înapoi este imposibilă, iar formatul actual este un succes.
STEVE DARCIS, EROU AL CUPEI DAVIS: CÂND DRAPELUL ÎI MULTIPLICA TENISUL
Steve Darcis, actualul căpitan al echipei Belgiei de Cupa Davis, s‑a remarcat în cariera sa la simplu prin victoria împotriva lui Rafael Nadal la Wimbledon 2013, dar și prin performanțele sale în Cupa Davis. Belgianul a dezvoltat o afecțiune deosebită pentru această competiție de‑a lungul carierei, când meciurile se jucau încă în format acasă/deplasare.
Darcis, decisiv în întâlnirile de departajare
Ceea ce îi plăcea în mod special era meciul decisiv la scorul de 2‑2, în care numărul 2 al fiecărei echipe se înfrunta pentru a aduce punctul decisiv echipei sale, sinonim cu victoria. Până la înfrângerea sa în fața lui Lucas Pouille, la titlul francezilor din 2017, el avea un bilanț de 5‑0 în aceste meciuri decisive.
În total, a câștigat 22 de meciuri și a pierdut 12. Cea mai frumoasă victorie a sa este probabil cea împotriva lui Alexander Zverev în 2017, pe terenurile indoor de la Frankfurt. Belgianul se impusese cu 2‑6, 6‑4, 6‑4, 7‑6 și contribuise enorm la epopeea Belgiei, care ajunsese în finală în acel an.
Cultura Cupei Davis
După ce l‑a învins pe Zverev, care era pe locul 22 mondial în acel moment, Darcis a subliniat specificitatea Cupei Davis: « Marea diferență este că noi am avut o echipă, în timp ce Germania a avut individualități.
Este adevărat că experiența m‑a ajutat enorm. Alexander Zverev va fi într‑o zi în Top 5, dar încă trebuie să învețe ce înseamnă să joci în Cupa Davis. »
Un nou format pe care îl critică fără ezitare
În prezent căpitan al echipei Belgiei, Darcis transmite acum jucătorilor săi această cultură a competiției pe echipe, deși actualul format al Cupei Davis îi displace profund și nu a ezitat să‑l critice în cadrul unei conferințe de presă la Final 8 din 2025.
« Pentru mine, Cupa Davis nu mai există cu adevărat, consider că formatul este pur și simplu dezgustător. »
SPIRITUL UNEI COMPETIȚII ETERNE
Dincolo de polemicile recente și de transformările care i‑au zdruncinat identitatea, Cupa Davis rămâne o competiție aparte în peisajul tenisului. Se sprijină pe o istorie de peste un secol, pe generații de jucători care au crescut visând să‑și apere culorile și pe emoții pe care circuitul individual nu le va putea reproduce niciodată pe deplin.
Fie că este vorba despre sentimentul de a da înapoi țării ceea ce ți‑a oferit, despre forța colectivului într‑un sport solitar sau despre legătura aproape fraternă pe care unele națiuni, precum Australia, reușesc să o țese, Cupa Davis continuă să producă momente unice. Exploiturile unor jucători precum Steve Darcis, Alex de Minaur sau eroii francezi de la Melbourne 2001 mărturisesc existența acestei flăcări care persistă, chiar dacă formatul evoluează.
Atât timp cât jucătorii vor continua să considere acest tricou ca pe o onoare și o responsabilitate, atât timp cât suporterii se vor regăsi în aceste confruntări naționale, spiritul Cupei Davis va supraviețui. Poate că și‑a schimbat înfățișarea, dar probabil că nu și‑a pierdut cu totul sufletul.
Cupa Davis: între reforme, critici și cultură națională 
Paradoxul care divizează tenisul: între jucători epuizați și un calendar saturat, dar cu turnee demonstrative înmulțite 
Formarea viitorilor campioni: focus pe declinul modelului public francez în fața academiilor private 
Padelul amenință tenisul? Imersiune într-o revoluție care zdruncină ordinea stabilită